Captiva intr-un corp macinat de cancer!

Ma trezesc dimineata bine dispusa gandindu-ma ca as avea atatea de facut... Poate sa fac curatenie prin casa, sau sa ma duc in parc cu copilul meu, sau sa ma mai duc sa colind prin oras sa ma uit la vitrine, sa vad un film... Atatea lucruri care par atat de banale si care mie mi se par acum irealizabile. Stau tintuita in pat,  legata de niste perfuzii prin care picura incet otrava in venele mele. Si dupa ore intregi de privit acea picatura chinezeasca abia astepti sa auzi acel: "Gata pentru astazi!". Te simti liber in sfarsit. Poti pleca din spital. Poti pleca acasa! Ma impleticesc pana in statie si stau rezemata de un gard pana apare un autobuz care este deja plin. Calatori stresati, obositi, care habar nu au ce se petrece cu tine sau de unde vii si carora nici prin gand nu le-ar trece ca tu ai da orice acum pentru un loc pe scaun.Picioarele mi se inmoaie incet. Incerc sa tin cu dintii de ultima picatura de energie pe care o mai am. Cobor in sfarsit si caut cu disperare un loc pe care as putea sa ma asez. Dumnezeu imi scoate in cale o banca pe care ma prabusesc multumita si ma gandesc ca ar fi fost buna chiar si o bordura. As putea chiar sa adorm putin pe acea banca. Sunt atat de obosita.... Nu mai conteaza unde sunt. Nu mai vreau decat sa ma odihnesc. Imi este greu sa ma mai ridic de acolo. Chiar si respiratul mi se pare un efort prea mare acum. Inchid ochii. Ce sa ma fac eu cu acest corp care nu ma mai asculta. Ma gandesc in sinea mea : sunt tot eu dar intr-un ambalaj deteriorat. Mintea mea este aceeasi, dar corpul a imbatranit cu 50 de ani. Nu mai am putere sa mai plang. Fac un efort si ma ridic cu greu ca sa ma tarasc incet pana acasa, in patul meu de care nu ma voi mai desparti timp de trei saptamani cand trebuie sa ma duc din nou la spital. Mi-e deja groaza de aceste trei saptamani care vor urma. Trei saptamani de cosmar in care chiar iti doresti sa mori ca sa se termine odata raul care ti se intampla. Dar nu poti. Si agonizezi asteptand sa treaca. Uneori incep sa ma intreb daca asta chiar se intampla sau dorm si am un cosmar cumplit din care nu pot sa ma trezesc. Am incetat sa ma mai intreb de ce. De ce mi se intampla toate astea. Si visez in putinele momente in care pot sa dorm, visez ca pot sa alerg, ca pot sa-mi iau copilul in brate si, cel mai frumos vis al meu - ca nu mai simt nici durere, nici rau si sunt fericita, visez ca sunt iar un om normal.

4 comentarii:

  1. Sunteti o eroina a propriului destin si nu o victima, asa trebuie sa vedeti situatia. Si o inspiratie pentru altii. Sotul meu duce aceeasi lupta cu un carcinom nazofaringian , tot stadiu IV. Is spun si lui mereu : Dumnezeu da cele mai grele lupte celor mai buni soldati!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc foarte mult. Multa sanatate si putere va doresc dumneavoastra si sotului dumneavoastra.

      Ștergere
    2. Scumpa Felicia,te rog eu frumos,nu mai merge singura la tratament pentru ca stiu si eu cat de slabita,ametita si total dezorientata esti dupa asta.Stiu cat de greu sunt pentru tine din nou ciclurile de chemioterapie mai ales cand astepti sa se termine.Eu am crezut ca voi muri dupa prima sedinta.Am avut un an greu si stii si tu dar nu m-am lasat pentru ca te stiam pe tine care ai invins o data si care orice ai spune acum vei invinge din nou pentru ca esti o luptatoare.Am o vara cumplita pentru ca dupa ce am crezut ca am terminat cu terapia am descoperit ca asta mi-a distrus maduva spunarii.Sunt la fiecare 2-3 saptamani in spital dupa transfuzii de sange si sunt mereu la limita,nu am avut niciun pic de pauza si totusi sunt acele momente cand esti mai bine si aproape ca uiti.Ii ai pe cei apropiati care te fac sa uiti ca iti iei ramas bun de la ei in fiecare zi.Scumpa mea prietena in suferinta,daca te pot numi asa,VEI INVINGE DIN NOU !Te imbratisez cu drag !!!

      Ștergere
    3. Sa va ajute bunul Dumnezeu sa treceti cu bine de momentele acestea grele, sa va bucurati de copil, de familie! Doamne ajuta!

      Ștergere